i’m a sucker for words.
“are you mine, are you mine
cause I stay here all the time“
“and even though it’s moving forward
there just the right amount of awkard”
sau umor de om bolnav si la propriu si la figurat.
“a friend with a fist cyst is better than none.” gen florence and the machine.
‘It’s hard enough to feel the world as it is
And hold on anything
Without these quiet times
You’ve brought round here
Now I miss you
Now I want you
But I can’t have you
…“
I’m not even bitter. I’m just sad. really really sad…
metafora cu gandurile mele tot strangandu-se in mintea mea pana cand dau pe dinafara precum apa picurand ritmic si incapatanat intr-o galeata (rosie) ar fi in mod sigur prea evidenta. si prea facila pentru ca apa care curge in nestire doar curge si atat, in schimb eu chiar traiesc cu sentimentul ca-mi pierd din ce in ce mai multe minti.
I have confessions to make, dar nu am niciodata cand. am chestii de rezolvat, dar nu stiu niciodata cum. I have things that I keep missing, and I never seem to fully get it back.
that feeling. what the hell happened to that feeling? why does it keep fading away? fading away!?
i am folded and unfolded and unfolding. and I keep breaking my heart over and over again.
how are you feeling?
* * *
cred ca stiu de ce nu iau calmante. am preferat sa ma obisnuiesc cu durerea, care oricum nu e foarte multa, si sa ma prind ce trebuie sa fac ca s-o mentin la un nivel minim. life is not fair, nor is it supposed to be, asa ca de unde atatea calmante mereu?
plus ca macar daca tot simt ca ma doare absolut tot, macar sa stiu ca ceva ma doare cu un motiv intemeiat si identificabil.
* * *
mi-e frig. mi-e foarte foarte frig…
chiar nu stiu. si as vrea sa pot sa stiu cum.
* * *
sunt putin dezamagita. putin mai mult.
* * *
it’s not alright. it shouldn’t be alright.
* * *
oare curajul vine mereu din certitudinea ca oricum nu mai ai nimic de pierdut?
evit, mai bine-zis, refuz de cel putin 2 luni sa ma gandesc/sa abordez in orice fel o anumita problema. ea, problema, in sine e in forma acuta de 2 ani, dar de 2 luni a devenit mult mai evidenta. am incercat toate stratagemele posibile si mi-am dat seama astazi dimineata ca le-am terminat pe toate. am inceput prin a ma simti inutila si iresponsabila, pana la fara vlaga, fara chef, deprimata. m-am plictisit de asta la un moment dat si am inceput sa ma concentrez pe a ma enerva ca ceva ce tot asteptam nu se intampla. m-am plictisit, m-am enervat de atata asteptare, am inceput sa-mi fac procese de constiinta pentru ca stiam raspunsul asta le trebuia si altora si ma simtea aiurea ca nu pot sa-l dau. tot foarte recent m-am prins ca raspunsul asta nu exista pentru ca nimeni nu il are, de fapt, si tot, de fapt, nu se asteapta nimeni ca eu sa-l am. in paralel cu asta, am inceput sa evaluez si reevaluez tot restul pana la detaliile complet irelevante. am ajuns sa gasesc potentiale probleme unde nu era nimic, am inceput sa caut solutii pentru pseudoprobleme. tot asa m-am prins, dupa evaluari si reevaluari succesive ca totul restul e atat de foarte bine pe cat se poate momentan. pe parcurs, m-am mai enervat artificial cu productivitatea (altor a) muncii la birou, clienti cretini, vreme tampita, m-am concentrat pe un anumit dor pana cand a ajuns emotional sa doara. de vreo doua saptamani, am inceput sa urmaresc din nou politica si sa citesc istorie. prima activitatea a avut efectul de a ma face medita la posibilitatea de a face rost de un Ak 47 si a-l folosi impotriva anumitor persoane, a doua activitate mi-a inlesnit o groaza de iluminari intelectuale. din pacate, niciuna nu m-a dus prea departe: mi-e sila sa discut despre politica si nu am gasit parteneri pe termen mai lung de discutat istorie.
deci, am ajuns intr-un punct mort. nu mai e nimic altceva care merita sa fie analizat, urat, rezolvat, cautat, nimic altceva care sa merite sa ma enerveze, sa ma scoata din minti, sa merite invinovatit. ceea ce nu inseamna ca nu ma enervez in continuare macar de 5 ori pe zi.
si e trist asa. si frustant, mai ales, am incetat, totusi, sa ma intreb “de ce eu trebuie sa… ?” si am ajuns la “cum ar trebui sa…?”. dar tot nu stiu…
… cand incerc sa scot cheia din usa(, dinauntru, ca sa pot sa inchid pe dinafara) ma loveste o tristete fara margini.
de data asta smokey rebellious hair. si niste intrebari inca neraspunse. si niste ingrijorari fragile la mine in cap care se rezolva de la sine.
daca s-ar intampla si mai des de atat, s-ar putea sa incep sa cred in minuni si sa am curaj sa fac din nou planuri. pana una-alta, pot sa cred in minunea asta.
smokey dovey skinish fingers. and extracurly hair.
and extracrazy mind.
si atat.
totusi, per total vorbim de cantitati optime. si perfecte. 
3 saptamani e mult prea mult. [!]
